fbpx

Suspendarea lui Iohannis și România iar la răscruce

Cum trebuie abordată ideea suspendării președintelui Iohannis din unghiul intereselor românilor și ale democrației românești?

Se impune respingerea ei definitivă, pentru că o propune un partid toxic?

Popularitatea președintelui României, Klaus Iohannis, se îndreaptă spre subsol.

Potrivit unor sondaje s-a înjumătățit în decurs de numai o lună, atingând pragul de 14 la sută,

cât era și al predecesorului actualului șef de stat, când Traian Băsescu era aproape unanim și cordial detestat.

Această vertiginoasă degradare nu e întâmplătoare.

Seria tot mai lungă și mai aiuritoare de greșeli comise în ultimul an de Klaus Iohannis și evidențiată de cvasitotalitatea comentatorilor independenți a sfârșit prin a fi percepută fără mască și nemachiată și de oamenii de rând.

Ceea ce n-avea cum să nu iște vibrații și reacții puternice la nivelul conducerilor partidelor, obsedate de sondaje și la mare distanță de alegeri, necum la un pas de un scrutin anticipat.

Sensul suspendării și importanța încrederii

”Suspendarea președintelui are sens în momentul în care acesta rupe contractul simbolic cu poporul sau atunci când a încălcat legile ori Constituția”, a declarat, prin urmare, liderul USR-PLUS, Dacian Cioloș, opunându-se propunerii suspendării, lansate în spațiul public mult înainte de a deveni populară.

Și mult înainte de a fi îmbrățișată din motive politice parțial egoiste de Ludovic Orban și din rațiuni populiste de partidul lui George Simion și Claudiu Târziu, AUR.

De părerea lui Cioloș s-au grăbit să se arate și unii editorialiști redutabili, speriați pe drept de AUR, sau certați în sinea lor cu democrația și cu principiile și temeiurile ei sacrosancte, potrivit cărora poporul e suveranul, iar alegătorii trebuie să aibă încredere în liderii cărora le-au transferat puterea.

Cum trebuie să acționeze liderii? Știm de la John Locke. Potrivit maximei ”salus populi suprema lex esto”, ”binele poporului e legea supremă”.

Dacă încrederea că acționează conform ei e obligatorie pentru o societate, un corp politic și pentru guvernanții lui, mefiența va duce natural la demiterea, dacă nu și la pedepsirea, celor din urmă, o sancționare necesară reparării de prejudicii și descurajării producerii altora, viitoare.

Or, cum să aibă românii încredere în discursuri tactice, politicianiste, funciar contradictorii?

N-a încălcat președintele Constituția înaintea, în timpul și în urma Congresului PNL, când a susținut deschis partida Cîțu, bruscându-l pe Ludovic Orban, așa cum premierul interimar și-a vexat în repetate rânduri partenerii de guvernare de la USR-PLUS,

distrugând întâi coaliția, apoi șansele refacerii ei, astfel încât a adâncit printr-o criză politică criza pandemică și cea energetică iscate tot de el?

Și cum se poate califica netulburata vizită prezidențială ba la piramide, ba la Pianu, în vederea efectuării imperturbabile a unei satisfăcătoare partide de golf, în timp ce națiunea își jelea în absența lui Iohannis și mințită de premier și victimele de la

Colectiv și lungul șir de evitabile decese provocate de o pandemie catastrofal scăpată de sub control?

Nu ca o simbolică rupere a contractului cu poporul?

Și atunci de ce crede Dacian Cioloș că poate depăși ”blocajul sistemului politic” provocat de ”iresponsabilitate politică”, blocaj pe care pe drept îl deplânge, dacă exclude suspendarea din panoplia instrumentelor politice ale poporului suveran?